Și poate că mintea mea bolnavă,
le proiectează ochilor cum să te vadă,
uitând încet că nu ești tot un potențial.
Că prezentul lasă de dorit viitorului,
și poate că mă înșel și mi redeschid rănile,
iar pe final, am să rămân doar cu amintirile
construite migălos în imaginația mea.
Încă mă lupt, scâncind, să șlefui
vechituri de poze și tablouri
uitate de umbra ta ce-mi scurmă
goluri lăuntrice pe care le-ai lăsat în urmă.
Mă scald cu suflet afundat în beznă
de confuzii și dureri chinuitoare
ca o deșertăciune lin curgătoare
care mă seacă de puteri și de culoare.
Le las ușor în voia sorții
Și tind să rătăcesc în zare
Găsesc lăcaș unde se odihnesc morții
Și-ți spun ”adio„ la plecare!
Potop lăuntric